Matiuska

Cele 5 cu moţ

2012-02-08T17:34:00.000+02:00

Imi amintesc ca va spuneam intr-o recenzie veche un lucru care l-am citit la Gorzo si care mi-a placut foarte tare, si anume ca daca privesti filmele asa cum trebuie, adica la cinema, fara intreruperi, ele chiar ti se intampla. Filmele ti se intampla oriunde, cu conditia sa nu le imparti cu mitocanii, fie ei in patul tau sau chiar in sala de cinema.
Mi s-ar fi parut incorect sa nu fac si un asa-zis top al celor mai adulmecatoare filme pe care le-am privit recent, asa ca iata-ma vorbind despre ele.
1. Man on a ledge-si ma uit ca nu vorbeste nimeni despre el, mai mult decat permite calificativul sau, de fapt ce vrei sa vezi, te-as intreba, daca ai chef de un film de actiune care sa se filmeze pe marginea balustradei unui hotel din Manhattan, care sa te tina in carti pana la generic, care sa-ti forteze asteptarile dar care spre deosebire de altele (si da ma refer la Haywire!!!) sa aibe un soundtrack, sa aibe mizanscena, sa simti ca esti la cinema nu la o repetitie de teatru de papusi?! As fi ales Man on a ledge exact cum acum cativa ani as fi preferat sa vad From Paris with love la cinema, decat orice alta comedioara hangoveriana.
2. 50/50- cuvintele ar fi prea putine pentru a-mi exprima regretul cu privire la cinzeci-cinzeci, regret pe care inca o data l-am flencarit aici, despre ce mi-a zis mie 50/50 si despre care era locul lui pe covorul rosu.
3. Incendies- cand privesti filmul lui Denis Villeneuve, timpul ti se opreste! Stiu ca citisem intr-un comentariu de-al Adinei asta pana sa reusesc sa-l vad, ca este "aproape filmul perfect". Te intriga, nu-i asa, sa stii ca exista un film aproape perfect pe care tu inca nu l-ai vazut? Un motiv in plus de a aprecia Incendies este acela ca si-a primit meritul pentru cel mai bun film strain in anul 2010. As zice sa va grabiti!
4. Beginners-cand il vad pe Ewan McGregor parca-l vad pe Jude Law la inceputul carierei, dar un Jude Law mai putin versatil. McGregor e genul de actor care poate fi inghitit de ceilalti colegi de platou mai grei, fara sa comenteze. Nu incep sa va spun de rolul lui din Haywire, de fapt cred ca mi s-a pus pata pe toti actorii din Haywire desi ei, saracii, n-au avut mare vina. Dar Beginners merita vazut pentru ca este o poveste comuna maltrata de sperantele noastre, de idealuri, vise, pierderi etc etc etc.
5. Cineva o sa zica ca-s patetica sa spun despre War Horse ca este un film cu moţ, dar privit din perspectiva unei altfel de asteptari, decat cea a modul militaresc contemporan de a-si trata filmele, Spielberg face un film de cursa lunga care prinde, inca. Si poate pentru ca unii dintre noi am ramas mai copii decat au ramas ceilalti, War Horse este o gura de aer proaspat, oricand binevenita.

Cele 5 dezastre

2012-02-05T12:49:00.002+02:00

Cele mai dezastruoase filme ale momentului de la care m-asteptam la cu totul altceva:
1. Underworld Awakening - evident cea mai proasta parte dintre cele patru. Nimic nu se termina mai josnic intr-un film cu asteptari mari de incasari, cand incepi sa apelezi la urmasi, cand clonezi unui vampiri, copiii-vampir pentru inca o bucata de succes in cinema. E atat de awakening incat trezeste si ultimul interes de a mai acorda credit unei viitoare parti 5, asta in mod cert. Si singurul lucru care m-a facut intr-adevar sa ma simt in joc cat eram pe scaunul din cinema, e alegerea 3D-ului destul de reusit.
2. Carnage - as vrea sa ma insel dar am impresia ca Polanski da semne de epuizare artistica, caci dezamagirea continua inca de la Ghost Writer. Carnage da o lectie fantastica, dar nu toata lumea reuseste s-o realizeze artistic incat sa nu para plictisitoare, nici macar mega-combinatia asta de oameni grei din distributie! Daca reusesti sa gasesti ceva apreciabil in film, sigur ca gasesti actorii si le dai full credit pentru ce-a iesit. Atat.
3. Haywire - filmul asta e ca un podium de celebritati: Michael Douglas, Antonio Banderas, Ewan McGregor, Aaron Cohen, Michael Fassbender, Channing Tatum si mai sunt cativa. Adica e sufocant, la un moment dat nu mai poti duce sa vezi o asa inhaitare proasta si te gandesti - oare a citit careva scenariul inainte sa-l accepte?? Cred ca e cel mai prost film al anului 2011, de departe cea mai proasta combinatie a anului trecut. Iar experienta din sala de cinema in fata unui film pe care absolut toata lumea il simte la un moment dat penibil, e una de tinut minte.
4. The teacher - niciodata nu i-am acordat prea mare incredere lui Cameron Diaz, dar au fost momente in cariera ei cand a reusit sa-mi surprinda asteptarile. Nu acelasi lucru se intampla si acum, si o spun strict pentru aportul pe care-l aduce ea, numai ea, Cameron Diaz pentru ca filmul este unul care stropeste cu bule dinspre sexualitatea ei (pentru unii apetisanta), pentru mine nu. Cameron Diaz e urata! Si cine vrea s-o mai ia sa faca un film despre fundul ei, ar trebui sa stie ca pana la fund ii vedem si fata! u r a t a!
5. The Sleeping Beauty - probabil din prea mult teasing, asa cum mi se intampla in general, creditez filme pe care ar trebui sa le privesc doar cu coada ochiului. S-o vezi pe Emily Browning goala o data e acceptabil, dar s-o vezi de 10 ori goala la cei 1.50 inaltime ai ei cu fata de copil de 14 ani, langa un nene de 70 de ani, e limpede cel mai dezgustator tablou de iarna. Nici nu vreau sa-mi mai amintesc!

Hand fetishism

2012-01-31T23:05:00.000+02:00

Nothing personal (dir. Urszula Antoniak, Irlanda 2009)

Un certain regard

2012-01-29T22:19:00.001+02:00

50/50 (dir. Jonathan Levine, SUA 2011)

Imi pudrez entuziasmul cu oarecare nonsalanta inaintea acestui Oscar si asta din cauza lipsei de reactii atomice dintre mine si maria sa, a carei bravura nu slaveste intocmai proprie-mi pofte o revolutionare magistrala slavita si neinchipuita dar in schimb gudura idei infime facand din ele forte nemaintalnite. Din acest motiv al autogudurarii obsesive asupra unei singure idei si, cu siguranta, din mult mai multe, nu exista, iata, un singur capatai in preamaritul juriu, ci mai multe, bine formate.

Sigur ca n-am apucat sa privesc toate filmele din cursa, insa timpul imi va da ocazia pentru a-mi mazgali parerea aici; altceva vreau in schimb sa va spun si din acest motiv va aduc in vedere efectul de senzatie al acestui duo masculin (Joseph Gordon-Levitt & Seth Rogen) care amesteca 2 condimente tari, unul de resemnare si celalalt de lupta intr-o forma comica dar abuziv de tragica, sovaind cu un subiect pentru ei, fix pentru gustul lor. Si ma intreb, cum mama naibi au reusit astia sa treaca de 50/50?? Din cauza asta imi declar preferatul acestui an care, iata, ca nici macar nu se bate pentru Oscar.

Ce pierdere, domnilor! Ce pierdere!

Forma abstracta ca miez al materiei

2012-01-28T16:24:00.000+02:00

Jackson Pollock - "Convergence"

J'ai tue ma mere (dir. Xavier Dolan, Canada 2009)

Artacontemporana a descoperit valoarea si fecunditatea materiei. Existenta legaturaintre formele abstracte si miezul materiei in sine, a redat un dialog nascut dinadancul insusi al materiei pe care acesta il modeleaza si inauntrul careia seafla sursa inspiratiei. Miezul vanzolelii artistilor de altadata, a unei cautari continue de forme definite ca si produs al artei esteastazi inlocuit de lipsa unui act procedurat clar definit al intuitiei-expresie. Aceasta intuitive arde pede-antregul inlanuntrul spiritului creator, iar manifestarea eitehnica-extrinseca, adica talmacirea acestei naluciri poetice cu ajutorulsunetelor, cuvintelor, culorilor, acesta devine materialul erei contemporane.

Cao reactie la aceasta doctrina, estetica erei contemporane elaboreaza oreconsiderare a materiei. Este o inventie care se zamisleste in presupuseleadancimii ale spiritului si care nu are nicio legatura cu provocarilerealitatii fizice concrete caci nu poate fi decat o palida nalucire. Frumusetea,adevarul, inventivitatea, creatia nu tin doar de o spiritualitate angelica, ciau de-a face cu universul lucrurilor care se ating, se miros, care fac zgomotatunci cand cad, care tind sa se aplice datorita inevitabilei legi agravitatiei, care sunt supuse deteriorarii, transformarii, ruinei, dezvoltarii.(adaptare din "Istoria frumusetii", editie ingrijita de Umberto Eco)

Lectia de fotografie (III): There is life after war

2012-01-25T18:07:00.001+02:00

War Horse (dir. Steven Spielberg USA 2011)

Tomboy [dir. Celine Sciamma, Franta 2011]

2012-01-24T22:38:00.001+02:00

Cum or fi sunat indicatiile regizorale ale Celinei Sciamma micutei Zoe: draga mea, esti o fetita tare frumusica si simpatica dar noi avem nevoie sa fii cat mai baietoasa, sa mergi cocosata, nu, cand te asezi nu ai voie sa-ti apropii piciorusele, dac-ai putea sa le tii departate si cand mergi ar fi perfect, nu, nu e nimic rau in a fi fetita si desi-i ciudat tot o fetita te va pupa, dar tu vei fi cat mai baietoasa.

Tomboy (Baietoi) este povestea facuta de adulti, pentru adulti, despre copii, a Laurei in varsta de 10 ani care se da drept baiat in grupul nou de joaca. Filmul este jucat foarte curat intr-o lume de copii in care Laure isi face noi reguli mai usor de suportat unei realitati incomode. Aceasta imprecizie a orientarii sale sexuale la nivelul copilariei, amintindu-mi de motivul psihanalitic-freudian al Complexului lui Oedip este in mod natural inhibata de mai multi factori din viata micutei: mama insarcinata cu al treilea copil, legatura puternica dintre ea si tata, aparitia Lisei pentru care simte o emotie inexplicabila.

Filmul este o lectie de revizuire comportamentala si dezvoltare personala a parintilor pentru consolidarea relatiei cu cei mici.

Intalniri cu Grade #2

2012-01-17T00:28:00.005+02:00

Gary Oldman in Tinker Tailor Soldier Spy (dir. Tomas Alfredson 2011)

Al Pacino in You don't know Jack (dir. Barry Levinson 2010)

Our story, by The Shoes

2012-01-14T18:15:00.006+02:00

Me and you and everyone we know (dir. Miranda July, 2005)

Death proof

2012-01-12T15:59:00.003+02:00

All good things ( dir. Andrew Jarecki 2010)

The killer inside me (dir. Michael Winterbottom 2010)

Poetry [Chang-dong Lee, Coreea de Sud 2010]

2012-01-11T00:01:00.005+02:00

Doamnelor si domnilor, domnisoarelor si domnisorilor, mentalitatea castigatoare de trofeu merge cam asa in zilele noastre: daca nu sunteti de acord cu mine nu-mi pasa, daca insa imi sunteti pe aceeasi unda, atunci va privesc ca pe cei mai buni prieteni. Nu adaugam alte comentarii retetei de succes decat stropi de personalitate.

Un film care ia Cannes-ul pentru cel mai bun scenariu e un film pus deoparte, e genul caruia ii rezervi duminica de dupa furtuna de alcool in care ti-ai inmuiat creierul, iti asezi perna sistematic incat sa ajunga sa te pofteasca pana la comoditate, iti faci floricele la ceaun pentru ca alea de microunde sunt cancerigene, iei chipsuri de la colt in defavoarea paielor de la Mc. Si dai skip la inghetata. Inghetata merge numai la cinema. Pe furis.

Poetry-ului lui Chang dong-Lee i-am acordat o zi linistita, din trailer pare genul de film care sa ma mangaie pe crestet. Nu trebuie sa va bucurati tamp la orice inceput elogios, caci sunt si zile mai bune, dar revenind la Poezia Coreeana va amintesc ca avem asa: avem o bucata de mamaie (Yun Jeong-Hee) cu ranjet simpatic imbracata in camasi cu modele florale, pasionata de poezie si suspecta de Alzheimer, protagonista principala la poveste si un adolescent-nepot-trandav partas la un viol ce premeditateaza o sinucidere. Am reusit sa va intrig? Daca da, pregatiti-va la peste 2 ore de plictiseala, caci asistam la drama femeii care viseaza sa scrie prima poezie din viata, timp in care afla de gang-bang-ul nepotului si de sinuciderea fetei in culpa.

La prima vedere orice om cu asteptari cinematografice de la un premiu pentru scenariu se gandeste ca numai un masochist e in stare sa faca povestea asta cat sa prinda. Una e sa incerci, alta e sa-ti iasa, mie personal mi se pare ca Chang dong-Lee a fost la spranceana pe langa esec, dar s-a folosit cu pricepere de multe detalii care sa-I asigure in final aplauzele.

Si iata ca sunt o gramada de simboluri care mi-au atras atentia pe parcursul lui, majoritatea dintre ele scumparate din mijlocul naturii datatoare de inspiratie, caci in jurul momentului creativ ne invartim de 2 ore. Trandafirii rosii sunt aducatori de durere, ei sunt in vaza doctorului la primirea vestilor proaste, la inceput atragatori, apoi devin de plastic, iar la fel ca in Tatarak-ul lui Andrzej Wajda, apa este element- martor la poveste, pe malul ei intalnindu-se personajele in cele mai delicate momentele ale tragediei lor. Apa ia mereu cate o viata.

Ce este de inteles aici, e ca nu facem altceva decat sa ne folosim de recuzita pentru a lasa finalul care pregateste in derularea lui disperarea femeii, e un aluat clocit pe care-l asteptam pe muteste, iar cu cat inaintam catre el, aceasta stare se amplifica luind conotatii neasteptate.

Legatura pe care coreeanul reuseste s-o surprinda, desi cum spuneam, intr-un mod foarte “lung” prezentat, este de o finete milimetrica care da dovada de un tupeu aproape ca primitiv. Legatura propriu-zisa dintre dorinta inflacarata a unei sexagenare, de a scrie o poezie si inspiratia creatoare care trebuie sa vina tocmai din interiorul unei tragedii familiare, este un subiect greu de rezumat in imagini, un subiect care asa cum spuneam reuseste sa invinga admiratia privitorilor si a criticilor sai.

Neuman

2012-01-10T12:04:00.004+02:00

I-am descoperit recent, se numesc Neuman, sunt (surprinzator) spanioli, canta de mai bine de 10 ani, si-au lansat recent albumul The Family Plot pe care il puteti lua si asculta de aici, si toate astea pentru ca suna intr-un mare fel. So enjoy!

Concluzia Eca

2012-01-10T00:13:00.002+02:00

Beginners ( dir. Mike Mills, USA 2010)

A Separation [Asghar Farhadi, Iran 2011]

2012-01-07T16:21:00.003+02:00

Drama A Separation (“Jodaeiye Nader az Simin”) a regizorului şi scenaristului iranian Asghar Farhadi a făcut un tur de forţă în anul 2011, fiind proiectată în cadrul festivalurilor de film de la Berlin, Hong Kong, Buenos Aires, Istanbul, Bucureşti, Cluj-Napoca, Sydney, Karlovy Vary, Sankt Petersburg, Erevan, Melbourne, Toronto, Fukuoka, San Sebastian, Oslo, Atena, Helsinki, Calgary, Riga, New York, Rio de Janeiro, Abu Dhabi şi Amsterdam, precum şi la Festivalul de Film Telluride, urmând să fie lansată în ediţie limitată în cinematografele din SUA pe data de 30 decembrie 2011 de către studioul Sony Pictures Classics.

Avându-i în distribuţie pe actorii Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Sarina Farhadi, Shahab Hosseini şi Babak Karimi, “A Separation” a beneficiat numai de recenzii pozitive şi şi-a adjudecat o sarabandă de premii prestigioase, fiind declarat cel mai bun film al anului la Asia Pacific Screen Award şi la Durban International Film Festival, precum şi cel mai bun film străin independent la British Independent Film Award şi cel mai bun film într-o limbă străină la New York Film Critics Circle Awards. Participarea la competiţia de la Berlin a fost recompensată cu trofeul Ursul de Aur din partea Juriului Internaţional pentru Asghar Farhadi, premiul Juriului Ecumenic pentru acelaşi Asghar Farhadi şi trofeul Ursul de Argint pentru întreaga distribuţie.(sursa)

Filmul incepe cu scena din sala de judecatorie unde Nader si Simin se cearta dintr-un motiv care declanseaza dorinta unui divort: femeia vrea sa emigreze intr-o tara care sa-I poata oferi fiicei sale Termeh, posibilitatea unei alte educatii si implicit a unui viitor mai solid, pe cand barbatul Nader respinge hotarator optiunea emigrarii amenintind cu boala tatalui sau imobolizat intr-un apartament. Actionind ca o scena-declansator, imaginea din sala de judecata care este o incapere saracita, unde actorii isi spun replicile in fata camerei ca in fata fotografului, pregateste o intreaga drama a unui cuplu simplu, cu un mariaj armonios, locuind modest intr-un apartament elegant din Iran.

Dupa plecarea sotiei emancipate, Nader o angajeaza pe Razieh pentru a se ocupa de treburile gospodaresti si pentru supravegherea tatalui diagnosticat cu Alzheimer. Povestea lui Razieh ataca intriga filmului, amintindu-mi aproape hilar de telenovelele spaniole in care pericolul venea de obicei din aparitia unei servitoare de clasa inferioara care ba strica ba invia ceva in casele cu etaje din cartierele de lux ale Castilliei. Ei bine si aici se intampla cam la fel numai ca daca incercati sa raportati totul la o scara estetic arabeasca, cu o servitoare provenita dintr-un cartier sarac (iranian), o femeie care respecta cu sfintenie religia (islamica) care este casatorita cu un barbat violent (irachian) si insarcinata cu un copil, ei bine daca reusiti sa va imaginati toata povestea asta, atunci m-ati inteles.

De fapt camera care filmeaza pe tot parcursul peliculei, arata ca un martor intrat brusc in viata linistita a unei familii, de parca cineva chiar i-a surprins pe oamenii astia in cel mai de rahat moment al vietii lor. Ce se intampla cu Razieh si cu sotul ramas nu e prosteala telenovelistica, e lupta dintre adevar si minciuna, dintre moralitate si religie, dintre frica si vinovatie, dintre educatie si dreptate sub insemnul unui proces legal in urma caruia Nader este arestat. Nu sunt eu un mare privitor de filme iraniene si recunosc ca nu i-am privit pe actorii lui Ferhadi si-n alte filme, dar ce fac oamenii astia din rolurile lor mi se pare experienta traita in direct cu echipa de filmat in carca.

Una peste alta, e aproape uimitor cum un film de 120 de minute poate sa-ti tina o gramada de lectii despre viata si nici macar sa nu ajunga sa te plictiseasca.

Intalniri cu Grade #1

2012-01-05T11:20:00.004+02:00

Christoph Waltz & Kate Winslet
vs.

John C. Reilly & Jodie Foster

...in Carnage, by Roman Polanski.

Zestre cinefila #2

2012-01-04T21:51:00.004+02:00

Dogtooth (dir. Giorgios Lanthimos, Greece 2009)

Giorgios Lanthimos: It didn’t really start as a story about family dysfunction as such. In the beginning, I was wondering about family life and parenting in general and if the way we think about it would ever really change. But I had a conversation with some friends one day, and I was making fun about the fact that two of them were getting married and having children, because today many people get divorced and kids are being raised by single parents, so I said there was no point in getting married. But although I was obviously just joking, all of a sudden they got extremely defensive about what I had said. This made me realise how someone I knew and who I would never have expected to react that way freaks out when you mess about with his family. And that’s how I got the initial idea about this man who would go to extremes to protect his family, and who would try to keep his family together forever by keeping his children away from any influence from the outside world, being firmly convinced that this is the best way to raise them.
The thing is that because the father really does have the best intentions for his children, or at least that is what he believes, he tries to provide them with the best environment to grow up in, like this big house with a big garden and a swimming pool and all that. But at the same time, he has to create all these myths and fears so that the children don’t dare going out of the house. But since he has been able to do that from the moment they were born it also shows just how much you can influence people’s minds and create a view of the world for them that is exactly the way you want it.

We need to talk about Kevin [Lynne Ramsay, USA 2011]

2012-01-02T21:26:00.009+02:00

Ar cam fi timpul sa va spun si eu La multi ani!, apoi sa va urez un an 2012 fara Melancholii, sa fiti sanatosi si fericiti si increzatori in Natura voastra, sa nu va pierdeti luciditatea si nici Simturile, fie ele perfecte sau imperfecte, si intr-un final va doresc sa fiti alaturi de mine anul acesta pentru disecarile noastre comune, cu un 2011 incarcat si cu asteptari mari de la noul 2012.

Prima mea experienta din acest an se indreapta catre drama lui Lynne Ramsay “We need to talk about Kevin”, o adaptare a romanului cu acelasi nume al lui Lionel Shriver din 2003, o productie asteptata cu sufletul la gura din pricina misterioasei Tilda Swinton despre care va vorbeam mai multe anul trecut intr-un post in exclusivitate dedicat rolului sau din Io sono l’amore.

“We need to talk about Kevin” este genul de film care nu-ti poate disparea prompt din minte, mai ales ca din titlul lui ne dam seama de importanta adolescentului Kevin, fiul Evei, care realizeaza ceva monstrous, lucru pe care-l descoperim abia la sfarsitul filmului.

In "We need to talk about Kevin", Tilda joaca rolul Evei, o mama, una din multele cele care traiesc o depresie post-natala, o forma controversata de depresie din acest ultim deceniu. Sigur ca pe parcursul primei ore din film, reusim sa intelegem si motivele depresiei sale, date pe care le notam exact cum o faceam in Martha Marcy May Marlene, in mod concomitent alternand trecutului indepartat un prezent-trauma, iar apoi un alt moment al trecutului. De fapt asemanarile dramei Marthei si a Evei sunt nascute din acelasi nucleu, psihismul centrandu-se pe singuratatea dinauntrul unei catastrofe.

O vedem pe Eva in mai multe stadii ale vietii sale: post-catastrofala, in decursul unui trai linistit dintr-un orasel mic din New England, in mijlocul mariajului sau pre-Kevin cu Franklin, iar in primele din aceste stadii ,ca pe o mama disperata de cresterea propriului ei fiu.

Un lucru clar este ca regizorul Ramsay se joaca cu imaginatia noastra pe aproape toata durata filmului, dandu-ne ocazia de a-l vedea pe Kevin la inchisoare, vizitat de propria mama, un prezent in care lipsesc toate personajele din trecutul povestit; un context aproape confuz pentru noi in care o vedem pe Eva la inceputul filmului ca intr-o balta de sange asemanatoare baii de rosii latin-americana, o Eva plesnita de una dintre vecinele sale dintr-un motiv pe care inca nu-l cunoastem, un Kevin care isi tortureaza mama cu atitudinea lui si care face lucruri nejustificabile surorii sale pana la un adolescent care morfaie aproape monstrous mancarea; toate acestea trambitand asteptarea unui final catastrofal.

“We need to talk about Kevin” este exemplul temerii fiecaruia din noi in legatura cu educatia data copiilor nostri si cu intreg comportamentul parental al zilelor noastre; un triumf adus lui Ramsay si Swinton, dar o experienta aproape socanta in timpul vizionarii.

Martha Marcy May Marlene [Sean Durkin, USA 2011]

2011-12-28T21:42:00.008+02:00

Martha Marcy May Marlene e genul de titlu cu doua taisuri care forteaza aparentele unei drame inchise, caci filmul in ciuda titlului sau jucaus compus din 4 nume poreclite si pronuntate fara nicio bucata de aer printre, este dark,” Dark like Virginia Woolf, or a Nick Cave album”.

Povestea incepe cu aparitia unei tinere (Elisabeth Olsen) in dreptul unui telefon public; speriata de un asa numit fost iubit, Martha o suna pe Lucy (Sarah Paulson), singurul membru al familiei sale. Din momentul intrarii in casa surorii mai mari, Martha haladuieste un cosmar trezit din propriul sau subconstient cu amintiri socante din ultimii sai doi ani.

Sean Durkin, regizorul acestui film, vizualizeaza negresit de maiestruos, motivul minciunii si al manipularii, alternand intr-un mod impecabil, secventele reale din viata Marthei de azi, cu cele ale unui trecut atat de sumbru si confuz.

Martha Marcy May Marlene este un titlu fals pentru intreaga ei poveste, caci prezenta atat de tanara a fetei intr-un proces continuu de tortura transforma intreg filmul intr-un psihism oarecare, judecand o fata oarecare. Martha nu este de fapt numele acestei fete traumatizate de trecutul ei, Martha este un caz.

In stil metodicesc suntem protagonisti intr-o sala de cinema in care viata fetei curge prin fata ochilor ei, ai nostri si ai surorii ei. Niciuna dintre cele trei parti nu este privata de tristete si nedefinire.

Acum pot spune c-am trait tulburarea mea personala la privirea Melacholiei lui Trier, dar nu ma pot eschiva c-ar fi departe de o amintire obscura intalnita si aici, in filmul lui Durkin. Deci nu fugiti de tristete, caci tristetea vine peste voi.

Numele de afectiune din acest film zace ca ascuns sub nume de rudenie. Aproape ca este o iubire care trebuie, care este necesara, ca o mostenire care trebuie dusa mai departe sub acest nume. Lucy, sora salvatoare, este un rol egoist care isi salveaza motivul ingrijorarii si a cautarii neincetate, dar toate aceasta ajungind la un final in momentul regasirii Marthei. Impresia acestui intreg context in care se afla Martha este atat de trist, ca o conspiratie transata de un trecut si prezent similar si avind un acelasi scop meschin.

Secventele statice din film care o surprind in toate dintre ele pe Martha, fie care priveste pe fereastra, fie care zace intr-un pat inconjurata de perne, sau ca inoata in lac, toate urla disperarea si deceptia greu de suportat din viata ei.

Un film foarte bine notat, anul acesta, pentru cinematografie si pentru genul sau de a reflecta intact viata reala, unul dintre cele mai bune filme de acest gen, din 2011.

"So, how long?"

2011-12-27T12:05:00.003+02:00

Restless (dir. Gus van Sant, USA 2011)

Me and you and everyone we know (dir. Miranda July, USA 2005)

Lista Rosie

2011-12-25T13:19:00.008+02:00

Craciunul acesta vine cu o lista personala scoasa din cufarul Matiuskai, un cadou pe care ma gandeam sa vi-l ofer de mult dar care azi, se potriveste perfect cu aceasta frumoasa sarbatoare.
Sunt filme care m-au impresionat in decursul a acestor ultimi 2 ani si pe care dac-as avea puterea sa vi le recomand, as face-o cu mare placere.
Inca o data Craciun fericit!

Recomandam filme pentru Craciun

2011-12-23T11:59:00.003+02:00

Ne-am adunat vreo zece colindaci să vă urăm prea fericite sărbători și să vă recomandăm câteva filme oarecum de sezon.

Adina

Crăciun à la Bergman: Fanny and Alexander

Sub toată puzderia de brizbrizuri, mese pantagruelice, pupături pe obraji rumeni și îmbrățisări de rubedenii întru măsurarea taliei ceiluilalt, Ingmar Bergman a dosit câteva elemente/sentimente primordiale și caracteristice sărbătorii: angoasa și imprevizibilul. Nefiind neapărat un film despre Crăciun ci mai degrabă un basm moralizator-apăsător-intravenos, Fanny and Alexander îi dedică totuși o anticameră tapetată cu roșul organic, chirurgical specific lui Bergman și opulent decorată cu personaje baroce, discursuri vii, cu personaje vii și discursuri baroce...

Marian

Mâine seara vine Crăciunul şi după o sesiune de colinde şi mâncăruri alese parcă ar merge şi un film. Nu ştiu alţii ce preferă, dar eu în preajma sărbătorilor îmi place să vizionez Home Alone. Da, ştiu e un film tipic de sărbători, e o comedie expirată cu un băieţel şi nişte hoţi proşti, dar îmi place. Mă distrează de fiecare dată când îl văd şi cred că din 1992 încoace l-am văzut de vreo 20 de ori. Kevin mă face să intru în atmosfera Crăciunului, să zâmbesc, să apreciez cina de Crăciun alături de cei dragi şi chiar mă face să mai suport încă o zi de cumpărături. Probabil că un altfel de film ar fi mai potrivit ca o recomandare ţinând cont de tema sesiunii, dar pentru restul genurilor avem vreo 363 de zile la dispoziţie. Merry Christmas and a Happy New Year! Vizionare plăcută.

Andres

Cine nu are o familie de Craciun sa-si cumpere una! Cam asa as rezuma “Surviving Christmas”, un film tare simpatic si tare de sezon. L-am vazut de vreo patru ori pana acum si nu pot spune ca m-am saturat. Acum nu stiu exact daca e vorba de subiect in sine, de actori sau de Ben Affleck in mod special. Hmm, da, Ben Affleck e de vina! Il gasesc tare simpatic si rolul ala e perfect pentru el. Parca nu as fi astezat-o langa el tocmai pe blondina de Applegate, dar se pare ca fac echipa buna. Cel putin la ciondaneli si la sanius. Craciunul se petrece in familie! Un mesaj perfect.

Matiuska

M-am tot gandit zilele astea la un film deosebit pentru perioada asta, mi-au venit in cap tot felul de Singur(atati) acasa si alte mici comedioare absente din platforma consacratilor de filme de genul asta; m-am gandit ca v-ar placea si The Holiday care e o mixtura nu chiar cheesy, am ajuns apoi departe la Modern Times si la ideea ca un clasic ajunge, aproape negresit, in suflet si ca pe deasupra va mai si umple chipurile de zambet, dar nu, aleg Serendipity care mi se pare de departe cel mai potrivit pentru iubire, caldura si obraji colorati. Sa aveti un Craciun fericit!

Klausen

O lume inca imaginara, calda, fara zapada, fara Hrusca si colindele-i depresive, fara zurgalai, o lume in care renii se vor fi scufundat de mult … Cu exceptia cazului in care se vor fi transformat in amfibii iar Santa ar fi evoluat catre o forma mai vesela a “Omului din Atlantis”, jucat, demult, de Patrick Duffy, mai cunoscut drept unul dintre personajele obositor de pozitive ale legendei “Dallas” … O lume fara zambet, o lume fara Craciun, o lume in care cadourile au fost inlocuite de jafuri iar colindatorii de ucigasi anuntati de huruitul ruginit al jetsky-urilor turate salbatic … O lume trista, dominata de blazare, unduitoare, precum mirajul unui Craciun de mult uitat …

Nu am sa pretind ca am vazut filmul asta de fiecare Craciun, pentru ca nu este asa. L-am vazut o singura data, cred ca pe un post german care hotarase ca printre zecile de ore cu Macaulay Caulkin in varianta preteen, adica foarte soft, printre “oooh, brazi frumosi”, apfelstrudels si bere neagra in editie limitata de sarbatori, ar merge si doua ore de evadare intr-un viitor indepartat, umed si post-apocaliptic. Si, sincer, chiar daca filmul nu avea nici in clin nici in maneca cu spiritul Sarbatorilor actuale, in timp ce il vedeam, pentru o clipa, m-am gandit ca intr-o lume a apelor, Mos Craciun e musai sa aiba branhii …

Waterworld, by Kevin Costner …

Piratul Cinefil

Daca anul acesta spiritual sarbatorilor e saracacios de-a binelea poate din lipsa zapezii, a oamenilor bine dispusi sau a urarilor de genu ce am vazut intr-un scurt-metraj jegos ce bantuie pe aici

Filmul meu recomandabil pentru starea de fericire in jurul sarbataorii de Craciun e Polar Express, o animatie pentru copilul din noi, o adevarata calatorie spre binecunoscutul taram al lui Mos Craciun, un adevarat traseu plin de peripetii, umplut cu imagini splendide desprinse dintr-o iarna de vis si o imaginatie bogata pentru a trezi sentimentele de fericire/bucurie.

Khronos

Ce altceva poate fi mai potrivit să urmăriți de Crăciun decât o incursiune într-un bar de homosexuali intitulat subtil "Rectum", și o scenă de viol anal (cu nimeni alta decât Monica Bellucci) de 10 minute, toate astea și multe altele în capodopera lui Gaspar Noé, Irréversible.

Cristi

Cu riscul să fiu off-topic, o să recomand de Crăciun un film... având ca temă Crăciunul. :) Mai exact este vorba despre Surviving Christmas, un film din 2004 cu Ben Affleck, pe care l-am văzut recent şi care mi-a plăcut. Nu-i perfect, nu-i lipsit de exagerări, nu-i lipsit de defecte, dar este funny. Recomandarea lui merge pe linia: nici nevasta ta nu-i perfectă (dac-o ai, iară dacă n-o ai atunci iar nu-i perfectă, nefiind nicicum) dar ai luat-o pentru calităţile ei şi nu pentru cusururi. Aşadar, ca un exerciţiu de a privi, recomand un film cu doar 5.0 pe IMDB, relaxant, nesolicitând altceva decât muşchii faciali şi antirasist, în sensul că poate fi vizionat de către oricine.

Poison Whiskey

They're selling hippie wigs in Woolworth, man!

Regizorul Bruce Robinson s-a întors anul acesta după o lungă absență, dar ”Withnail & I” este filmul pentru cu care va intra în istorie. Iar în apropierea sărbătorilor, putem învăța câte ceva despre excese de la personajele din acest film. Richard E. Grant și Paul McGann plonjează într-un vârtej auto-distructiv antrenat de alcool, toate tipurile de droguri existente și (printre alții) Jimi Hendrix. What a piece of work is man! Dar există și o morală, iar ca să fie totul limpede - și fiindcă chiar nu are rost să ne speriem de spoilere în acest caz - voi dezvălui finalul:

Radu

Cu ocazia Crăciunului recomand filmul Bad Santa (2003). Pentru că e în temă, are umor negru de calitate, îl are printre actori pe regretatul Bernie Mac, şi a fost primu care mi-a venit în minte când am primit provocarea lu' Adina. A trecut vreme bună de când l-am vizionat.. aşa că intenţionez să-l revăd şi eu cu acest prilej. Ho! Ho! dragii moşului.

ps: şi la ăsta (Rare Exports: A Christmas Tale) m-aş mai uita; i-am văzut traileru' anu' trecut şi am uitat de el.

Politisc, adjectiv vs. Mirabela Dauer

2011-12-22T22:38:00.001+02:00

Mix genres

2011-12-21T23:21:00.010+02:00

Marti, dupa Craciun (dir. Radu Muntean, 2010)

Attenberg (dir. Athina Rachel Tsangari, 2010)

Am venit cu o concluzie

2011-12-20T22:53:00.007+02:00

Il y a longtemps que je t'aime ( dir. Philippe Claudel, 2008)

"The prince went slowly through the forest. His beautiful horse was silent. The sky was taking on the color of roses. "Will I be in time?" the prince wondered. He remembered what the magician had told him. "Night is your only enemy. Once it has cast its cloak of darkness over the world and you cannot tell the shadow of a dog from that of a wolf, you will know it is too late and that your beautiful lady is lost forever. Hurry if you love her." The prince's heart was pounding."

Zestre cinefila #1

2011-12-18T22:34:00.003+02:00

Max Manus ( directors Joachim Rønning, Espen Sandberg, writer Thomas Nordseth-Tiller)
(Norway, Denmark, Germany - 2008)

DRIVE [Nicolas Winding Refn, USA 2011]

2011-12-17T14:03:00.014+02:00

Imi place in ultimul timp de Gosling, inimaginabil de mult, nu pentru ca ar da din el ce n-a mai dat nimeni pana acum, dar pentru ca stie sa se faca oferit si pentru ca stie sa accepte productii care ii dau sansa de a veni din ce in ce mai mult in atentia noastra. Mi se pare ca mereu Hollywood-ul gaseste, in mod strategic, cate “un fund de tabacit”, exact cum a fost cazul multor nume rasunatoare de azi din zona Americii. Asta pregateste momentul lui Gosling, iar Hollywood-ul scaneaza sloganul “Nici-un an fara X-ulescu”, publicul ametit inghite, salile se fac “ochi” la cinema, iar banii, ei bine banii curg, ca n-au altceva ce face. Si Hop ajungem la nominalizari.

Pana sa vorbim despre ele, vorbim despre ultima productie Drive, a lui Nicolas Winding Refn, regizor cunoscut pentru cateva, si ele, notabile, una mai rasunatoare pentru urechile voastre fiind Valhalla Rising. M-am uitat la Drive pentru ca i-am vazut trailerul pompos si pentru ca mi-am ridicat spranceana in fata calificativului din dreptul titlului sau, care mi s-a parut “bun, domne bun” si pentru ca, si acum va spun cu mana pe inima, un afis de Gosling cu scobitoarea-n gura a la Sylverster Stallone si un font a la lollipop in prezentare, care mie imi suna a “sofer” si nimic mai mult, mi s-au parut kitchoase in fata mai susului calificativ.

Drive are insa multe de oferit, surprinzator de multe as putea spune, si asta departe de jocul actoricesc care e latent pe tot parcursul lui. Sunt cateva motive care ne duc cu mintea la filme consecrate pentru genul asta de actiune. Scobitoarea din gura batausului care reuseste sa-l faca cunoscut, cum spuneam si mai sus pe Stallone in filme rasunatoare ale copilariei mele, motivul mafiei americanesti, care nu se strange in jurul unui fond elegant, italienesc, unde privirea partasilor sa fie cumva ascunsa de lumina, pentru ca imaginea lor este fara perdea, ei n-au ce ascunde, pizzeria din Drive, colorata ca o shaormerie parca-I batjocoreste unpic , facandu-I sa para prostuti, iar geaca scurta cu insemnul Scorpionului, simbol de noroc, al “batausului”. Toate acestea imi par foarte elegant ridiculizate, desi parca unpic ascuns acest fapt, dar totusi spurcate.

Imaginile din Drive, au puterea aceasta de a rasuna aproape haotic, pentru ca se creaaza pasaje din ele care opresc aproape ca timpul efectiv din film, dandu-le alte nuante, parca privim un film de imagine, un film mai mult vizual. Camera se opreste, se alege o muzica care iti da sansa de a ramane acolo, de a privi atent, de a inghiti cadrul in toata frumusetea lui. Ceasul sta, jocul actoricesc ii face pe toti ceilalti actori inafara celui pe care sta camera, sa priveasca aproape hipnotizati. Reactia de a evada din starea aceasta de sedare vine imediat dupa scurgerea de imagine si muzica, care mie mi se pare extraordinara, ca o buba din care in final tasneste tot raul, camera se umple de sange atat de brusc, incat intregile calupuri de imagini devin confuze.

Povestea, propriu-zisa, este cumva scapata de o judecata prea aspra, pentru ca spre deosebire de mai vechile povesti de genul acesta care aveau un mesaj unpic patetic la baza lor, Nicolas Winding Refn nu se foloseste aproape deloc de structura, decat pentru micile acestea picanterii de imagini pe care le reuseste impecabil.

Dac-as fi in locul vostru, m-as uita la Drive.

Festejar la nevrozis

2011-12-15T15:15:00.000+02:00

Keira Knightley in A dangerous method (David Cronenberg, 2011)

Ryan Gosling in All Good Things (Andrew Karecki, 2010)

My latest crush

2011-12-14T13:57:00.000+02:00

Jamie Campbell Bower in Anonymous (Roland Emmerich, 2011)

#Toate drumurile duc la Nimeni

2011-12-13T00:39:00.007+02:00

Like Crazy (Drake Doremus, 2011)

Mr. Nobody(Jaco van Dormael, 2009)

Let's play art #2 Pa' que sepas volar

2011-12-12T19:34:00.011+02:00

El lado oscuro del Corazon (Eliseo Subiela, 1992)

El lado oscuro del Corazon [Eliseo Subiela, 1992]

2011-12-11T22:26:00.009+02:00

Filmul asta este o fascinatie ingenioasa. Este tam-tam-ul unui experiment care demonstreaza. Este nimic mai mult sau mai putin decat un act demonstrativ al unui regizor care diagnosticheaza imbolnavirea omului, aici poet, cu iubire. Nu e de fapt un film despre tot ce se poate spune despre viata, e mult mai mult o pledoarie a unui om, a unui destin de a-I gasi un sens ei. Si dupa cum se bine spune ca “drumul spre rai e pavat cu ghinioane”, adevaratul sensul vietii e cel mai mic detaliu care-I scapa unei minti complete. Din acelasi motiv din care si cautarea disperata a lui aduce dupa sine sentimentul imperfectiunii, a dezamagirii si dezgolirii de sine. Nimeni nu a gasit pana acum sensul vietii in alta parte decat in goliciunea unor asternuturi, iar cei care nu gasesc o noima pentru propria lor minte in asta, inseamna ca au o problema de acceptare.

E foarte dificil sa vorbesc despre El lado oscuro del Corazon si sa ma prefac ca ma si pricep la asta. Scena de debut a filmului este cu Oliverio (barbatul) in pat cu o femeie, recitandu-I cateva versuri din Benedetti: “nu mă interesează dacă sânii unei femei sunt precum magnoliile sau smochinele/ dacă respiraţia ei, dimineaţa, miroase ca un afrodisiac sau ca insecticidul/ sunt capabil să suport un nas care ar cîştiga premiul întâi la o expoziţie de morcovi, dar cu un singur lucru sunt intransigent: nu pot tolera o femeie care nu ştie să zboare”. Sensibilitatea versurilor cauta de fapt reactia perfecta din gura ei, iar in lipsa acestei reactii Oliverio apasa pe un buton care deschide o trapa secreta a patului sau, aruncand intr-un gol lipsa mult cautatului sau ideal.

Un film ca acesta nu se priveste cu mintea, ci cu simturile, care se dezvolta aici ca niste antene in lumea lui Subiela, gata-gata sa recepteze realismul muzical, al versurilor lui Benedetti si un caricaturism atat de siropos si comic.

Oliviero isi petrece viata sa fizica intr-o letargie cronica in care zace cea mai incinsa dorinta pamanteasca. Ne intrebam daca isi va gasi, oare, Olivierio magistralul vietii? Trecand din bar in bar, spunandu-si vesnica poezie, o intalneste pe Ana, femeia ideala de frumusete si independenta care prin uniformizare cu magicul lui Subiela isi contesta vertiginos statului de prostituata. Pentru Olivierio, Ana, aceasta contradictie imperfecta a unui ideal, poate zbura.

Filmul are momente frenetic languroase dar care sunt completate intr-un mod nestingherit de relatia aceasta destul de bine construita, pe care Subiela o realizeaza la nivelul martor-protagonist si care permite emotia sa fie acolo, exact acolo unde trebuie.

Inceput dedicat Keirei Knightley

2011-12-09T20:05:00.006+02:00

Daca ma uit atent la Keira Knightley am impresia ca ne cunoastem de-o viata. Eram amandoua pustoaice cand ea a filmat in The Jacket, apoi am crescut si eu si ea, numai ca mie nu mi s-a oferit niciun rol in Atonement si desi mereu am sperat nici de J. Deep nu m-am atins niciodata. Never let me go induioseaza pana la lacrimi la vremea lui iar anul acesta Keira joaca rolul nebunei lui Jung. Si inca ceva.

Last Night este povestea unui cuplu, proaspat casatoriti Michael si Joanna care-si dezvolta pe parcursul a celor 90 de minute tentatia unui pacat funest: Barbatul este atras de Laura, colega de munca ispititoare, o Medusa resuscitatoare de libido a zilelor noastre, o Eva Mendes pe care orice barbat in viata la ora asta, cu nicio problema psihica si cu o tinuta sexual normala si-o doreste macar goala in fata ochilor lui daca nu in patul conjugal in timp ce nevasta se speteste sa faca placinte in bucatarie, iar Joanna, Femeia care se revede dupa cativa ani cu Alex, un personaj al iubitului din adolescenta cu care are chimia perfecta dar caruia nu-I poarta inelul pe deget, exact ca in aproape orice copilarie nebuneasca a Hollywood-ului. Actiunea e aproape statica, parca nu se intampla nimic pe parcursul ei desi stim cu totii unde vrea regizorul Tadjedin sa ajunga.

La un moment dat ne uitam la ceas si ne dam seama c-am atipit in timpul preludiului; noi stim ca barbatii pot insela mai Usor decat femeile, o vedem acolo pe Eva ca un pacat dulce al lui Dumnezeu, dar asta abia dupa ce apucam sa ne atasam sistematic de Sam Worthington, de fapt asta este marele joc regizoral, suntem trimisi in fata ecranului in preludiul Marii Atasari, pentru ca o data intrupati de sotul grijuliu-modern sa-I dam speranta. Noi acordam speranta stiind ca ne putem arde, dar tot i-o acordam. Si pariem fie cu ispita, fie cu sotia. De partea Keirei Knightley sta ispita femeiasca de a se topi in fata chimiei perfecte din copilarie. Vedeti, de fapt pe tabla de sah bucatile sunt puse exact unde ar trebui sa stea ele, si asta cred ca-I marele minus al acestui film care spre final desi are speranta de partea lui, cumva lasa un spatiu intre el si multumirea unui ochi unpic pretentios. Punctul in jurul caruia toata vanjoleala asta se chinuie nu este de fapt incornaraia, este de fapt etosul asta uman care naste discutia si in care ne adandim cu toata personalitatea noastra.

Va spuneam intr-un post anterior ca ieri ma dusei la cinema. Incantata de prestatia aceleeasi Keira Knightley intr-un joc de nebuna (A dangerous method), pe langa nume de roluri ca Jung si Freud, retinele mele faceau ca boabele de struguri in menghina la vizionarea trailerului. Intr-un film in care cineva (dir. David Cronenberg) se hotaraste sa-l nasca din Viggo Mortensen pe Freud te duci aproape golit de orice idee-conceptie pe care ai avut-o in facultate despre numele lui, fiindca e Freud, in numele Psihanalizei, te duci si nu mai comentezi.

Si molcom pasesc intr-ale nebuniei cu Keira nemachiata si sarita dupa fix, hop apare si Jung, un caracter cu framanturi aproape adolescentine, exact cum aproape mi-l imaginasem in timpul lecturarilor, iar din aproape in aproape dau de Freud. Mi se opreste respiratia, simt palpaiala de sub mandibula ca-mi bate in barbie, picanterii de genul asta care induc cumva starea aia perfecta de imbratisare a unui om pe care-l admiri.

Si acum pe buna dreptate, analizezi jucatorul de sah de la fiecare sudoare de pe fata lui si-ti dai seama ca n-ai cum sa te duci in 1900, in zilele lui Jung si Freud si sa te joci pueril cu sansa asta in fata publicului care nu vrea decat adevarul, vrea sa intre in casa parintelui psihanalizei, sa manance ce mananca el, sa doarma tot atatea ore ca el samd. Toate aspectele astea sunt mult prea imprecise; eu care ma dusesem deschisa la minte pentru experienta asta unica din sala de cinema, eu care nu am inteles de ce nucleul din jurul potcoavei-metoda de curare a nevrozei a fost atat de estompat desenata pe ecrane. Doar mie mi-a lipsit demonstrarea asta? Ma simt aproape ca revoltata impotriva celor 99 de minute care nu fac altceva decat sa-mi arata ceva ce stiam, pledoaria ca aparatului psihic care refuleaza dorinta sexuala si care sta la baza declinului sanatatii psihice, nu e indrazneala si nici motiv de rosire in timp ce esti in cabinetul psihologului, ci adevar. De fapt asta stiam, dar voi oricum nu aveati de gand sa ne spuneti ceva ce nu stiam nu?

Imi pare ca se putea mai mult, dar parca regizorului Cronenerg i-a fost teama sa dezgroape mortii. Iar alte obiectii inafara revoltei mele personale trimise scenaristului acestui film, chiar nu am.

[Cred] Sunt aici

2011-12-09T14:02:00.002+02:00

Ca sa fiu sincera m-am gandit de 10 ori inainte sa reincep sa scriu: 1. Pentru ca timpul imi este acum mult mai stramt pentru a ma multumi in prealabil cantitatea de informatii pe care ideal ar fi s-o pun aici, iar 2. Pentru ca fuse –si-se-duse o vreme cand nu mai gaseam entuziasmul asta. Partea din creierul meu care se ocupa cu disecat amorul transmis de la pelicula la mine imi tot impinge ghioante pentru asta, nici macar nu stiu ce-o sa iasa si sceptica fata de multe alte inceputuri de-ale mele sau re-re-inceputuri, va propun sa ma lasati sa fiu purtata de orice-m-ar-aduce inspre aici.

Am fost ieri la cinema, de fapt ma duc la cinema in continuare macar o data pe saptamana, ba chiar mi-am dezvoltat curajul ducerii la cinema de una singura, care este cel mai indraznet si mai relaxant mod de a-mi petrece timpul liber imediat dupa programul de munca. E mai relaxant singura decat in companie, si cred ca pentru altii de ma privesc din randurile de sus, e unpic infricosator. Horror a fost si pentru prietena mea care m-a intrebat daca ma simt singura, asta dupa ce mi-a aflat secretul. Nu mananc popcorn aproape niciodata pentru ca mi-e teama sa nu ma inec dar mai mereu imi furisez in geanta-mi de obicei maricica cate o inghetata Mc Flurry cu Lion si Caramel. E preferata mea.

Ursul [Dan Chisu-Romania, 2011]

2011-05-06T11:23:00.003+03:00

"1990-imediat dupa revolutie" "o lamaie, va rog!" sau asta mi-am zis in gand dupa cadrul de deschidere al Ursului lui Dan Chisu. Adica, sa ne fie cu inteles, de nu se intampla totul in timpul Ceausescului se intampla imediat dupa si de nu e imediat dupa, trebuie cumva sa se aminteasca despre, caci doar " au murit copiii aia nevinovati in piata, domnule?". E opinia mea personala c-ar trebui sa lasam timpurile vechi sa se odihneasca si sa ne indreptam increzatori spre alte orizonturi inspirationale. Eu una, cel putin, sper sa se intample asta.

Si acum va spun sincer ca am pasit sala de cinema cumva neincrezatoare in film, asta dupa experienta fioroasa prin care am trecut la vizionarea lui Websitestory, filmul de debut in regie al lui Chisu, despre care nu gandesc stramb, dar care eliberind o odoare greoaie de adulmecat iti lasa spasme la auzul numelui aceluiasi regizor.
Ursul, in schimb, e comestibil, caci intruneste in mod vioi cativa actori cunoscuti publicului (Magda Catone, Claudiu Bleont, Serban Pavlu) pe langa care stau alti actori jucand acelasi meci sprinten de-a gasca-de-circ.

Si ursul trebuie vandut, dar circarii prefera sa pastreze animalul decat sa-si primeasca leafa, iar fuga spre recuperarea lui ii pune in roluri inimaginabile de prosti, in ideea prosti-da'-inimosi. Adevarat este ca tot filmul se vrea o pastisa a prostimii romanesti, numai ca de data asta diferenta e notabila si de sunteti acolo in salile de cinema simtiti negresit asta, niste romani imbracati in circari alergand dupa un urs furat, punindu-li-se in brate un dialog aproape caraghios, fiind partasi desi neprezenti la o nunta de tigani pe muzica fix-pe-fix a lui Bregovic, mai rar, ce-i drept.

Let's play art #1 Strawberry fields forever

2011-04-29T10:19:00.011+03:00

captured from Across the Universe, dir. Julie Taymor 2007

White Material [Claire Denis-Franta/Camerun-2009]

2011-04-22T18:00:00.004+03:00

Un lucru este clar, White Material transeaza scenariul prin prisma regizarii lui, in doua: prima bucata parcursa o aduce in fata pe Maria (Isabelle Huppert) care stapaneste o plantatie de cafea intr-un tinut al Africii si peste al carei umar se aseaza camera pe tot parcursul celor 120 de minute si o a doua bucata care pozeaza conflictul civil al momentului si conotatiile rasiale care-l urmeaza.

Acuma, cele doua au in comun faptul ca Maria care joaca rolul leoaicei, o leoaica cu voce subtire dar tot leoaica, este tradata de sotul (Christopher Lambert) care cere ajutor taberei adverse, orasului-dusman de unde plecase ura asta rasiala si care cumva isi doreste s-o sileasca pe ea, leoaica, sa paraseasca plantatia.

Acuma, nu pot sa nu spun ca filmul avind o imbracaminte mult prea importanta in spate, nu poate fi pus deoparte in raft si uitat acolo, constiinta unei stradanii cu aportul acesta grandios de cultura, acumulat nu mi-ar permite sa il clasific mai jos decat este, insa de cele mai multe ori avem nevoie de unpic mai mult decat atat ca sa incepem sa aplaudam.

Si cand spun asta ma refer in mod clar la forma aleasa de Claire Denis care e statica si aproape sufocanta, care suna idem unui zumzait puturos al unei muste in plin soare, care aplauda o intriga interminabila pregatind un punct culminant telefonat parca, fara sclipire. Iar mie, ei bine mie mi-a lipsit licarirea, desi am simtit-o la milimetru de mine.

Sesiune cinefilică de agăţat

2011-04-19T10:42:00.003+03:00

Ne adunarăm 15 bloggeri și bloggerițe să vă înșiruim cele mai tari replici de agățat pe care le auzirăm prin filme și care ne țintuiră locului. Enjoy!(Adina)

Adina

Hm, în principiu aveam în minte geniala scenă din New York, I love you, dar și Matiuska s-a gândit la ea, așa că o să aleg una potrivită alizeului monden gerontofil care bate pe la noi:

- I will die soon, Venus. Can I touch your hand?

-That's one chat-up line I haven't heard.

- I'm impotent, of course.

-Thank Christ.

-But I can still take a theoretical interest.

-Have you been thinking about me?

-All the time I was in hospital.

-What did you think about me?

- I saw your body.

-Which part?

-Your hair. Your feet. Your legs, your behind, your eyes.

-My eyes?

-Your elbows. Your cunt.

-Oh, shut up. You can touch my hand.

Only with your fingers. Anything else will make me vomitous.

-Can I ask you, have you ever been in love before?

[she smiles]

Matiuska

"i dont know about you, but i found that shit very romantic!"

click aici pentru video complet

Tloni

dupa parerea mea o fata care suge acadele in public incearca,

subconstient, sa fie violata. dar nu trebuie sa faceti cum vrea ea.

mai bine va bagati cu replica asta subtila si scapati fara cazier.

Andres

How You Doin'?

Aceasta este cea mai tare replica de agatat pe care am auzit-o pana acum in filme si nu am vazut putine. Cei care au urmarit Friends stiu despre ce vorbesc! Si replica nu e asa oricum, ci spusa de Joey si numai de Joey. Pentru a fi clar ce spun aici va invit sa urmariti clipul...pentru iubitorii de Friends va fi un reminder placut, pentru voi ceilalti, luati aminte!

Marian

Adina mă provoacă din nou la o sesiune cinefilă deosebită. De data aceasta ne-a propus să ne reamintim câteva replici şugubeţe pline de romantism capabile să cucerească o femeie sau de ce nu, mai multe. Ei bine trebuie să mărturisesc că subiectul m-a pus un pic pe gânduri dar după ce am scotocit prin cutiuţa cu amintiri, doar câteva mai par la fel de tentate.

Pentru început îmi aduc aminte de vocea plăpândă a lui Johnny Depp din Don Juan de Marco care la un moment dat rostea plin de romantism următoarele cuvinte: „There are only four questions of value in life. What is sacred? Of what is the spirit made of? What is worth living for? What is worth dying for? The answer to each is the same. Only love." Înarmat cu o asemenea replică mi-e greu să cred că un don Juan al zilelor ar rămâne fără pereche.

Pentru a continua cu glucoza mă mai folosesc de Dracula :”I have crossed oceans of time to find you”, de un personaj (tipul ala din Love Actually îndrăgostit pe ascuns de Keira Knightley)al cărui nume nu l-am reţinut dar a cărui gest (îl puteţi vedea aici) a impresionat milioane de femei şi de Tom Cruise care a obţinut rezultatul dorit înainte de a utiliza toată artileria ( „Jerry Maguire: I love you. You... you complete me. And I just... Dorothy: Shut up, just shut up. You had me at "hello".

Replici de agăţat ar mai fi cu nemiluita, dar ca să nu mai lungesc vă mai spun că cea mai sinceră replică care mi-a trecut prin memorie a fost cea folosită de Billy Cristal în When Harry met Sally, un film cu un romantism pe gustul meu :” I love that you get cold when it's 71 degrees out. I love that it takes you an hour and a half to order a sandwich. I love that you get a little crinkle above your nose when you're looking at me like I'm nuts. I love that after I spend the day with you, I can still smell your perfume on my clothes. And I love that you are the last person I want to talk to before I go to sleep at night”.

Josephine şi spiriduşul

Din umila mea experienţă cinematografică foarte greu am sustras un film în care să mi se fi părut o replică de agăţat trăsnită. Şi stătui şi mă gândii şi uite că-mi răsări în minte un film văzut recent care deşi nu m-a încântat mai deloc am reţinut o chestie care mi s-a părut oarecum originală (spun oarecum deoarece eu una n-am mai întâlnit-o). Despre ce vorbeşte Josephine? Uite că spune despre Just Go With It, un film slăbuţ cu un final previzibil. Ce a fost însă amuzant este replica eternă pe care personajul central masculin o foloseşte pentru agăţat: Nevasta mea mă bate, dar nu divorţez din cauza copiilor. Sunt nefericit! Eh, ceva de genul, înţelegeţi voi. Mai culmea era că omu era neînsurat, fără copii, dar inventa o familie pentru a aduce în pat femei. Şi mai culmea este faptul că, pentru el, chiar funcţiona!

Khronos

Una dintre cele mai bune replici de agăţat auzită recent e în stand-up-ul lui Robin Williams - Weapons of self destruction - "Hey baby! Were your parents retarded? 'Cause you sure are special!"

Pe lângă cea de mai sus, dacă ar fi să răsfoiesc lung-metraje probabil una din cele mai memorabile replici îi aparţine maestrului Pacino în Scarface.

“You're good looking, you got a beautiful body, beautiful legs, beautiful face, all these guys in love with you. Only you’ve got a look in your eye like you haven't been fucked in a year.”

Cătălin

"grea misiunea adinei de asta-data, din punctul meu de vedere cel putin! prima replica care mi-a venit in minte de cum am citit mail-ul a fost asta: "suck me beautiful" provenita dintr-un american pie sau un alt film de genul asta. bine, in film nu era chiar replica de agatat, cei doi erau deja singuri intr-o masina pe unul din dealurile americii, dar la vremea respectiva mi s-a parut mai mult decat amuzanta replica. apoi m-am gandit la replica asta:"i give you a million dollars to sleep with your wife", dintr-un film cu robert redford si demi moore, din care doar atat am retinut. desi nici asta nu pare o replica de agatat(sau ma insel?!), lui robert redford i-a reusit! in fine, mi-a mai venit in minte asta: "there is a party in my pants and you are invited" din anchorman:the legend of ron burgundy. bine, lui steve carell nu i-a iesit chiar asa, dar celor care nu au vazut filmul nu vreau sa le stric placerea vizionarii! cam atat."

Piratul cinefil

Tare mult mi-am batut capu pana sa gasesc o replica de agatat meseriasa si numa cum imi aduc aminte de comedia Hitch,chiar un film predestinat pentru asa ceva avand in prim plan un consiler anonim in relatii , un fel de « doctor love » (Will Smith) care ajunge sa se indragosteasca de-o jurnalista (Eva Mendez). Alex „Hitch” Hitchens,”

the date doctor” are o vorba:”Basic principles: no matter what, no matter when, no matter who... any man has a chance to sweep any woman off her feet. He just needs the right broom.”

Si atunci sa vedem ce poate,o replica care mi se pare tare amuzanta : “I mean, you’re sending all the right signals – no earrings, heels under two inches, your hair is pulled back, you’re wearing reading glasses with no book, drinking a Grey Goose martini, which means you had a hell of a week and a beer just wouldn’t do it. And if that wasn’t clear enough, there’s always the “fuck off” sign that you have stamped on your forehead.”

Scena o puteti vedea si aici la clip 3.

Ștefan

O sesiune propusa de Adina aduce in discutie o tema care, pe mine, cel putin, m-a bagat total in ceata ... „Cea mai inspirata metoda de agatat” pe care am intalnit-o intr-un film ... Grea sarcina, pentru ca, in general, filmele care ma atrag nu abunda in astfel de scene ...

Prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost pumnul in mutra si urarea „Welcome to Earth!” adresata de Will Smith extraterestrului doborat din „Independence Day”. Avand in vedere ca entitatea venita de peste mari si tari si spatiu a ramas in prejma vajnicului actor-rapper, presupun ca replica a avut succes ...

M-am gandit apoi la sarada pus la cale de Phil si Claire Dunphy intr-unul din episoadele „Modern Family” in care el joaca in mod catastrofal un personaj fictiv, Clive Bixby, insa hohotele de ras m-au impiedicat sa retin replicile ...

Am sormonit in memorie insa o astfel de scena refuza sa se materializeze in vreo amintire cat de cat demna de a fi mentionata. Si apoi, brusc, a aparut in mintea-mi imaginea sa. Zgarcit, egoist, invidios, mincinos si departe de a aduce cu un latino lover, cel mai de succes loser din istoria cinematografiei zambea stapan pe imaginea dezastruoasa pe care o avea despre sine ...

„My name is George. I'm unemployed and I live with my parents”

Inconfundabil, George Constaza in al 86-lea episod din „Seinfield”, „The Opposite”, experimenteaza opusul a tot ceea ce reprezinta, agatand cu o sinceritate debordanta ... Si ... successs !

Daca nici asta nu a fost o replica de succes, atunci, chiar nu stiu care ...

Cinefilescu

cea mai cea replică de care știu este din Forrest Gump (1994).

de care știu, nu pe care o știu.

de fapt, nimeni n-o știe – poate o va descoperi posteritatea, cine știe...

sunt sigur că nu ține doar la femei, ci și la bărbați.

adică mai ales la bărbați.

și, mai alesul mai alesului, la bărbații discutatori de chestiuni politice.

cine nu știe la ce mă refer, să (re)vadă filmul, atent la secvența din imagine.

chiar merită! (nu să fie atent la secvență, ci să vadă filmul).

în ceea ce mă privește, a fost printre chestiunile care m-au agățat definitiv de acest film.

Radu

Păcat că nu-mi aduc aminte altele mai demne de menţionat la ora asta.. cu siguranţă le am stocate undeva prin tenebrele minţii, însă deadlineu mă presează. Am încercat să mă ajut folosind Googleu.. dar peste tot mi s-au părut îndulcite peste măsură şi fără haz.

Îl bag în lipsă de altceva mai bun, pe irezistibilu' Austin Powers în Goldmember (2002) cu:

"You might not be the best looking girl here, but beauty is only a light switch away" - hahaha >:))

Planeta Junior

Did I mention my leg is 44 inches(1.12m) from hip to toe, so basically we're talking about 88 inches of therapy wrapped around you for the bargain price of... (la unison ) 3000 dollars. Pretty Woman

Jovi

Normal ca eu consider ca cele mai tari replici de agatat o femeie sunt cele pe care le cunosc eu personal :D (si pe care, tot normal, nu o sa vi le spun). Am fost fermecat insa de unele imagini sau cuvinte din filmele vazute de-a lungul vietii mele, cum ar fi indrazneata replica a lui Meg Ryan in Top Gun ("Take me to bed or lose me forever!") sau de mai recentul, superbul si ineditul buchet de morcovi pe care i-l ofera Ashton Kuther lui Natalie Portman in destul de criticabilul No Strings Attached.

Imi plac insa oamenii indrazneti si care isi declara inca de la inceput intentiile. In acest context, il aleg pe actorul meu favorit, Javier Bardem, si modalitatea lui de a se apropia de doua femei superbe in Vicky CristinaBarcelona:

„-You're asking us to fly to Oviedo and back?

-No, we'll spend the weekend. I'll show you around the city. We'll eat well, we'll drink good wine, we'll make love.

-Who exactly is going to make love?

-Hopefully, the three of us.

-Look, senior, maybe in a different life.

-Why not? Life is short. Life is dull. Life is full of pain. This is a chance for something special.”

Integral aici

Filme pe Bune

“Bond, James Bond”.

"Our love is like the wind. I can't see it, but I can feel it. " din A Walk to Remember

Train de vie [Radu Mihaileanu, Franta-1998]

2011-04-17T21:35:00.003+03:00

Interviu cu Radu Mihaileanu, preluat de aici:

Î: Cum se poate arăta Holocaustul pe ecran?

R: Mi-am pus această întrebare tot timpul cît am scris scenariul. Ce se poate arăta care să fie la fel de puternic precum realitatea istorică? Pentru mine, în ceea ce priveşte Holocaustul, cel mai rău lucru nu a fost ceea ce se poate arăta, ci ceea ce era în mintea oamenilor. Şi cum să filmezi asta? Cum să filmezi ce se petrece în mintea unui tată care îşi priveşte fiul, ştie că va muri dar nu poate să-i spună? Aici, cinematograful este neputincios. Iată de ce am refuzat să filmez ceea ce se numeşte "inima fenomenului Holocaust". Despre lagărele de exterminare eu nu aş fi avut decît o imagine, şi nu adevărul. Eu am preferat să merg la periferia fenomenului Holocaust, utilizînd un limbaj poetic. Printr-un film noi propagăm memoria. Şi nu vreau ca un spectator să-şi spună: "Deci asta a fost, doar asta."

Î: Aţi avut ezitări în a trata Holocaustul sub forma unei comedii?

R: Eu, pentru că în România am fost foarte aproape de a ajunge la închisoare, şi pentru că ştiu prea mulţi oameni care au murit în închisoare, sînt un cineast politic. Dar nu vreau să fac numai filme politice. Ştiu că timpurile s-au schimbat şi că astăzi, dacă vrei să impui o idee, e mai bine să faci un spectacol. Cu ceva înainte de a avea ideea filmului, am văzut Schindler's List, care m-a tulburat, m-a emoţionat... Dar am rămas cu senzaţia că după acest film nu se mai putea vorbi despre Holocaust în acelaşi mod, fără ca aceasta să se întoarcă împotriva noastră... Că trebuia, fireşte, să continuăm să o povestim, dar cu spiritul nostru, al celor care nu am fost martori ai acelor timpuri. Şi apoi, această poveste a evreilor care se dau drept nazişti, nu putea fi decît o comedie. Am văzut imediat umorul evreiesc în posibilul conflict dintre bogaţii şi săracii comunităţii. Este clar că mulţi au acceptat cu greu modul meu de a vorbi despre Holocaust. De fapt, producătorilor mei le-a luat mai mult de un an pentru a găsi finanţarea necesară filmului, fiind refuzaţi de toate canalele TV, cu excepţia Canal+. Astăzi, aceleaşi persoane aplaudă filmul meu, sau pe cel al lui Benigni!

Î:Exact, nu putem să nu facem o apropiere între Train de vie şi La vita e bella, al lui Roberto Benigni...

R: Vă mărturisesc că în 1996 era vorba ca italienii să producă filmul meu şi i-am dat lui Roberto Benigni scenariul meu ca să îl citească... filmele noastre au în comun acelaşi concept "poetic". Dar nu am pretenţia că acest concept îmi aparţine. Alţii l-au tratat înaintea mea. Şi apoi, cine nu s-a inspirat din altceva? De aceea nu îi port pică lui Benigni pentru nimic în lume, cu atît mai mult că nu sîntem în competiţie, ci mergem în acelaşi sens. În schimb, ceea ce m-a scos din minţi a fost ceea ce s-a întîmplat la Cannes în acest an. Gilles Jacob a refuzat la început ambele filme, pentru că, în opinia lui, nu avem dreptul să facem o comedie despre Holocaust. Pînă la urmă, a acceptat filmul lui Benigni, cerîndu-i să adauge la începutul şi la finalul filmului vocea în "off" a copilului. Iar producătoarei mele i-a spus că ideea i-a venit văzînd filmul meu! Rezultatul: astăzi, toată lumea spune că filmul meu seamănă cu cel al lui Benigni. Admiteţi că altfel ar fi stat lucrurile dacă amîndouă filmele ar fi fost prezentate la Cannes.

2 in 1

2011-04-14T15:19:00.001+03:00

captured from "How i ended this summer", Aleksei Popogrebsky 2010

Buna! Ce faci? [Alexandru Maftei, Romania 2010]

2011-04-08T21:37:00.003+03:00

In conditiile in care nu de mult vazusem Legiunea straina a lui Mircea Daneliuc si care-mi lasase intiparita o lehamite perpetua asupra vizionarului si ma amuzasem teribil la review-ul lui Andrei Gorzo despre "vanzoleala inumana" care va sare, oricum, in ochi in timpul derularii lui, ma misc si eu sistematic si foarte tarziu pentru timpul lui, dar tot sistematic, inspre cinema, privind minunea Buna. Ce faci?

Citisem printr-o revista ca dupa proiectarea lui la IiFF de anul trecut, oamenii s-au ridicat in picioare aplaudind si scandind ca ei nu pleaca de acolo pana nu mai pun aia filmul inca o data.
Ai naibi astia cu stilul lor de a face comedii romanesti si al naibi asta Maftei care le taie miaul la tot norodul asta de narozi care nu au cadre, nu au imagini, muzica, sursa monstruoasa de binedispunere in fata unei idei atat batuta din palme dar atat de mieroase precum e asta.
Si daca esti acolo, in sala, razi ca n-ai ce face, n-ai cum sa te abtii. Te ia prin invaluire vizualul usor frantuz, te arunca pe un ton melodios inspre un joc actoricesc curat, inspre culoare impecabila si mai mult decat atat vine muzica, o revelatie ajustata, un Bach pe care nu aveti cum sa vi-l imaginati integrat suav pe o poveste ca asta.

E aproape de uluitoare performanta atinsa de filmul asta, care nu face altceva decat sa va arate fara ramuscari sa aveti incredere in filmul romanesc si in resuscitarea comediei lui si sa mergeti poate unpic mai descuiati cu voi prin salile de cinema.
Iar eu zic, negresit, sa va lasati purtati de val.

Fishy Fishy you are going to die!

2011-04-05T22:37:00.014+03:00

captured from "How i ended this summer", Aleksei Popogrebsky 2010